Aşa cum s-a conturat până în prezent, povestea Roşiei Montane se aseamănă unui aisberg multifaţetat pe care curenţii discursului politic îl întorc, după bunul plac, pe o latură sau pe alta. De la drumul deschis în urmă cu mai bine de un deceniu acestui proiect de către oficiali ai actualei puteri şi până la amploarea lui de astăzi, s-au succedat în permanenţă diferite ipoteze şi evenimente.
În tot acest interval, cetăţenii au fost bombardaţi de informaţii, pe cât de multe, pe atât de controversate, fiind puşi mereu în dificultatea de a distinge adevărul de neadevăr. Campaniile de imagine ale Roşia Montană Gold Corporation (paradoxal, societate cu datorii de peste 300.000.000 de dolari, altfel, al treilea mare cumpărător de publicitate în prima jumătate a acestui an potrivit Biroului Român de Audit al Tirajelor) au învăluit proiectul de exploatare într-o aură salvatoare, a unui „profit” al statului român de 4 miliarde de dolari (din care 1.8 miliarde intrând direct la bugetul de stat), a creării de locuri de muncă pentru localnici (estimate la 2300, în realitate, însă, nu mai mult de 800 pe perioada celor 18 ani de activitate), a seriozităţii şi responsabilităţii ecologice ş.a.m.d.
La această panoramare pozitivă a unei posibile catastrofe naturale s-au opus reacţiile prompte ale societăţii civile, precum şi luările de poziţie ale unei categorii de politicieni pentru care un lac de peste 450 de milioane de metri cubi de substanţe chimice (din care aproximativ 200 de milioane de metri cubi sunt de cianură) nu e nici pe departe un preţ ce merită plătit de către România pentru bunăstarea industriei aurifere canadiene. La rândul său, sensibilizat de petiţiile înaintate de Fundaţia Culturală Roşia Montană şi de Asociaţia Ad Astra, Parlamentul European a solidarizat cu cauza Roşiei Montane presând Comisia Europeană să reevalueze situaţia exploatărilor miniere pe bază de cianură.
S-a creat, astfel, la un nivel mai înalt, o cooperare eficientă în tabăra celor care înţeleg riscurile sacrificării perimetrului arheologic din Munţii Apuseni (kilometri întregi de galerii dacice şi romane, vestigii de locuinţe, morminte şi inscripţii arheologice de mare valoare istorica etc.), dar nu şi gestul ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional de a fi semnat avizul de descărcare arheologică, în ciuda faptului că certificatul emis de Comisia Naţională de Arheologie fusese anulat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în 2008, printr-o sentinţă definitivă şi irevocabilă. S-a mai creat, de asemenea, un front de iniţiativă legislativă care a propus instituirea regimului de arie naturală protejată la Roşia Montană, chiar în timpul în care preşedintele însuşi încuraja public, uzând de false argumente, demararea procesului de exploatare, ignorând total faptul că problema şomajului zonei se poate face, cu intervenţia statului, la un cost de 300 de ori mai mic decât valoarea „cadoului” oferit către RMGC.
Şi, fiindcă am înţeles cu toţii că mizele jocului sunt, de această dată, foarte mari – un calcul realist arată că profitul companiei va fi de 16 miliarde de dolari, iar nu de 1.3 miliarde dolari, aşa cum figurează în planul de afaceri iniţial – s-a mai creat, în cele din urmă, o mişcare de rezistenţă împotriva unor demersuri care depăşesc cu mult obiectivele anunţate. Chestiunea extrem de importantă a minereurilor „uitate” de la Roşia Montană – de fapt, metale rare existente în cantităţi impresionante, a căror valoare o depăşeşte pe cea a aurului declarat ca scop principal al exploatării şi care presupun un plus de profit de 50 de miliarde de dolari – rămâne cea mai importantă în acest sens.
Însă, pe lista dezbaterilor responsabile pe tema Roşia Montană, se adaugă şi soluţii precum capacitatea turismului de a aduce la bugetul de stat suma pe care RMGC o promite, dar şi, pe de altă parte, pierderi regretabile precum închiderea sediilor româneşti ale unor multinaţionale a căror cifră de afaceri egala acelaşi sperat „profit”, oferind un număr considerabil mai mare de locuri de muncă cetăţenilor români, pentru activităţi lipsite de repercusiuni ecologice.
Pentru ca toate aceste informaţii să ajungă la destinatarii lor, libertatea mediului on-line s-a dovedit decisivă. De aceea, cu sau fără condiţionări din partea Consiliului Naţional al Audiovizualului privind interzicerea punctelor de vedere „necalificate” în cazul Roşia Montană, dezbaterea trebuie să continue.
Deputat Mugurel Surupăceanu
